Sărbători Religioase – Evenimente 2025

Ne iartă nouă greșelile noastre, dăruiește-ne pacea ta

I. În ascultarea strigătului omenirii amenințate

1. În zorii acestui nou an dăruit nouă de Tatăl ceresc, timp jubiliar dedicat speranței, adresez cea mai sinceră urare de pace fiecărei femei și fiecărui bărbat, îndeosebi celui care se simte prosternat de propria condiție existențială, condamnat de propriile greșeli, strivit de judecata altuia și nu reușește să mai observe perspectiva pentru propria viață. Vouă tuturor, speranță și pace, pentru că acesta este un An de Har, care provine din Inima Răscumpărătorului!

2. În 2025, Biserica Catolică celebrează Jubileul, eveniment care umple inimile cu speranță. „Jubileul” provine dintr-o antică tradiție iudaică, atunci când sunetul de corn de berbec (în ebraică yobel) la fiecare patruzeci și nouă de ani anunța un an de clemență și eliberare pentru tot poporul (cf. Lev 25,10). Acest apel solemn trebuia să răsune în mod ideal pentru toată lumea (cf. Lev 25,9), pentru a restabili dreptatea lui Dumnezeu în diferite domenii ale vieții: în folosirea pământului, în posesia bunurilor, în relația cu aproapele, mai ales față de cei mai săraci și față de cel care era căzut în nenorocire. Sunetul de corn amintea întregului popor, celui care era bogat și celui care a sărăcit, că nicio persoană nu vine pe lume pentru a fi oprimată: suntem frați și surori, fii ai aceluiași Tată, născuți pentru a fi liberi după voința Domnului (cf. Lev 25,17.25.43.46.55).

3. Și astăzi, Jubileul este un eveniment care ne determină să căutăm dreptatea eliberatoare a lui Dumnezeu pe tot pământul. În locul cornului, la începutul acestui An de Har, noi am vrea să ne punem în ascultarea „strigătului disperat de ajutor” care, ca glasul sângelui lui Abel cel drept, se înalță din mai multe părți ale pământului (cf. Gen 4,10) și pe care Dumnezeu nu încetează niciodată să-l asculte. La rândul nostru, ne simțim chemați să devenim glas al atâtor situații de exploatare a pământului și de oprimare a aproapelui. Aceste nedreptăți asumă uneori aspectul a ceea ce Sfântul Ioan Paul al II-lea a definit „structuri de păcat”, deoarece nu sunt datorate numai fărădelegii unora, ci, pentru a spune așa, s-au consolidat și se sprijină pe o complicitate extinsă.

4. Fiecare dintre noi trebuie să se simtă într-un fel oarecare responsabil de devastarea la care este supusă casa noastră comună, începând de la acele acțiuni care, chiar și numai indirect, alimentează conflictele care biciuiesc omenirea. Astfel se alimentează și se împletesc provocări sistemice, distincte, dar interconectate, care chinuiesc planeta noastră. Mă refer, îndeosebi, la inegalitățile de orice fel, la tratamentul inuman rezervat persoanelor migrante, la degradarea ambientală, la confuzia generată în mod conștient de dezinformare, la respingerea oricărui tip de dialog, la finanțări uriașe ale industriei militare. Prin urmare, la începutul acestui an vrem să ne punem în ascultarea acestui strigăt al omenirii pentru a ne simți chemați, toți, împreună și personal, să rupem lanțurile nedreptății pentru a proclama dreptatea lui Dumnezeu. Nu va putea fi suficient vreun act episodic de filantropie. În schimb, este nevoie de schimbări culturale și structurale, ca să aibă loc și o schimbare durabilă.

II. O schimbare culturală: toți suntem datornici

5. Evenimentul jubiliar ne invită să întreprindem diferite schimbări, pentru a înfrunta actuala condiție de nedreptate și inegalitate, amintindu-ne că bunurile pământului sunt destinate nu numai câtorva privilegiați, ci tuturor. Poate fi util să amintim ceea ce scria Sfântul Vasile din Cezareea: „Dar care lucruri, spune-mi, sunt ale tale? De unde le-ai luat pentru a le insera în viața ta? […] Nu ai ieșit complet gol din sânul mamei tale? Nu te vei întoarce, din nou, gol în pământ? De unde îți provine ceea ce ai acum? Dacă tu ai spune că îți derivă din întâmplare, l-ai nega pe Dumnezeu, nerecunoscându-l pe Creator și nu ai fi recunoscător Donatorului”. Când recunoștința dispare, omul nu mai recunoaște darurile lui Dumnezeu. Însă, în milostivirea sa infinită, Domnul nu-i abandonează pe oamenii care păcătuiesc împotriva lui: confirmă mai degrabă darul vieții cu iertarea mântuirii, oferită tuturor prin Isus Cristos. De aceea, învățându-ne „Tatăl nostru”, Isus ne invită să cerem: „Ne iartă nouă greșelile noastre” (Mt 6,12).

6. Când o persoană ignoră propria legătură cu Tatăl, începe să-l macine gândul că relațiile cu ceilalți pot să fie guvernate de o logică de exploatare, unde cel mai puternic pretinde că are dreptul de a fi samavolnic asupra celui mai slab. Ca și elitele din timpurile lui Isus, care profitau de suferințele celor mai săraci, tot așa astăzi în satul global interconectat, sistemul internațional, dacă nu este alimentat de logici de solidaritate și de interdependență, generează nedreptăți, exacerbate de corupție, care prind în capcană țările sărace. Logica exploatării datornicului descrie în mod sintetic și actuala „criză a datoriei”, care chinuie diferite țări, mai ales din sudul lumii.

7. Nu încetez să repet că datoria externă a devenit un instrument de control, prin care unele guverne și instituții financiare private din țările mai bogate nu au scrupule să exploateze în mod nediscriminat resursele umane și naturale din țările mai sărace, numai pentru a satisface exigențele propriilor piețe. La aceasta trebuie adăugat că diferite populații, deja apăsate de datoria internațională, sunt constrânse să poarte și povara datoriei ecologice a țărilor mai dezvoltate. Datoria ecologică și datoria externă sunt două fețe ale aceleiași medalii, ale acestei logici a exploatării, care culminează în criza datoriei. Inspirându-mă din acest an jubiliar, invit comunitatea internațională să întreprindă acțiuni de iertare a datoriei externe, recunoscând existența unei datorii ecologice între nordul și sudul lumii. Este un apel la solidaritate, dar mai ales la dreptate.

Schimbarea culturală și structurală pentru a depăși această criză se va întâmpla atunci când ne vom recunoaște în sfârșit toți fii ai Tatălui și, în fața lui, ne vom mărturisi cu toții datornici, dar și toți necesari unul altuia, după o logică de responsabilitate împărtășită și diversificată. Vom putea descoperi „odată pentru totdeauna că avem nevoie și suntem datornici unii altora”.

III. Un drum de speranță: trei acțiuni posibile

9. Dacă ne lăsăm atinsă inima de aceste schimbări necesare, Anul de Har al Jubileului va putea redeschide calea speranței pentru fiecare dintre noi. Speranța se naște din experiența milostivirii lui Dumnezeu, care este mereu nelimitată.

Dumnezeu, care nu datorează nimănui nimic, continuă să dăruiască fără încetare har și milostivire tuturor oamenilor. Isaac din Ninive, un părinte al Bisericii orientale din secolul al VII-lea, scria: „Iubirea ta este mai mare decât datoriile mele. Puțin lucru sunt valurile mării față de numărul păcatelor mele, dar dacă noi cântărim păcatele mele, în confruntare cu iubirea ta, dispar ca un nimic”. Dumnezeu nu calculează răul comis de om, dar este imens de „bogat în milostivire, prin marea iubire cu care ne-a iubit” (Ef 2,4). În același timp, ascultă strigătul săracilor și al pământului. Ar fi suficient să ne oprim o clipă, la începutul acestui an, și să ne gândim la harul cu care de fiecare dată iartă păcatele noastre și iartă orice datorie a noastră, pentru ca inima noastră să fie inundată de speranță și de pace.

10. De aceea, Isus în rugăciunea „Tatăl nostru”, pune afirmația foarte exigentă „precum și noi iertăm greșiților noștri” după ce am cerut Tatălui iertarea greșelilor noastre (cf. Mt 6,12). De fapt, pentru a ierta o datorie altora și a le da speranță, este nevoie ca propria viață să fie plină de aceeași speranță care vine de la milostivirea lui Dumnezeu. Speranța este supraabundentă în generozitate, lipsită de calcule, nu face conturile din buzunarele datornicilor, nu se preocupă de propriul câștig, ci are în vedere numai un scop: a ridica pe cel care este căzut, a pansa inimile frânte, a elibera de orice formă de sclavie.

11. Prin urmare, aș vrea la începutul acestui An de Har să sugerez trei acțiuni care pot să redea demnitate vieții a întregi populații și a le repune în mișcare pe calea speranței, ca să se depășească criza datoriei și toți să se poată recunoaște din nou datornici iertați.

Înainte de toate, reiau apelul lansat de Sfântul Ioan Paul al II-lea cu ocazia Jubileului anului 2000, de a ne gândi la o „reducere consistentă, dacă nu chiar la iertarea totală, a datoriei internaționale, care apasă asupra destinului multor națiuni”. Recunoscând datoria ecologică, țările mai înstărite să se simtă chemate să facă totul pentru a ierta datoriile acelor țări care nu sunt în măsură să dea înapoi ceea ce trebuie. Desigur, ca să nu fie vorba de un act izolat de binefacere, care riscă după aceea să declanșeze din nou un cerc vicios de finanțare-datorie, este nevoie, în același timp, de dezvoltarea unei noi arhitecturi financiare, care să ducă la crearea unei Cărți financiare globale, întemeiate pe solidaritatea și pe armonia între popoare.

În afară de asta, cer o angajare fermă de a promova respectarea demnității vieții umane, de la concepere până la moartea naturală, pentru ca fiecare persoană să poată iubi propria viață și să privească la viitor cu speranță, dorind dezvoltarea și fericirea pentru sine și pentru copiii proprii. De fapt, fără speranță în viață este greu să izvorască în inima celor mai tineri dorința de a genera alte vieți. Aici, îndeosebi, aș vrea să invit încă o dată la un gest concret care să poată favoriza cultura vieții. Mă refer la eliminarea pedepsei cu moartea în toate națiunile. De fapt, această măsură, în afară de a compromite inviolabilitatea vieții, elimină orice speranță umană de iertare și de reînnoire.

Îndrăznesc să relansez și un alt apel, făcând referință la Sfântul Paul al VI-lea și la Benedict al XVI-lea, pentru tinerele generații, în acest timp marcat de războaie: să utilizăm cel puțin un procent fix din banii folosiți în armamente pentru constituirea unui Fond mondial care să elimine definitiv foamea și să faciliteze în țările mai sărace activități educative și menite să promoveze dezvoltarea sustenabilă, contrastând schimbarea climatică. Ar trebui să încercăm să eliminăm orice pretext care să-i poată determina pe tineri să-și imagineze propriul viitor fără speranță sau ca așteptare de a răzbuna sângele celor dragi ai lor. Viitorul este un dar pentru a merge dincolo de greșelile din trecut, pentru a construi noi drumuri de pace.

IV. Destinația păcii

12. Cei care vor întreprinde, prin gesturile sugerate, drumul speranței vor putea să vadă tot mai apropiată atât de mult râvnita destinație a păcii. Psalmistul ne întărește în această promisiune: când „iubirea și adevărul se vor întâlni, dreptatea și pacea se vor îmbrățișa” (Ps 85,11). Când mă despoi de arma creditului și redau calea speranței unei surori sau unui frate, contribui la restabilirea dreptății lui Dumnezeu pe acest pământ și mă îndrept cu acea persoană spre destinația păcii. Așa cum spunea Sfântul Ioan al XXIII-lea, adevărata pace se va putea naște numai dintr-o inimă dezarmată de neliniște și de frica războiului.

13. Fie ca 2025 să fie un an în care să crească pacea! Acea pace adevărată și durabilă, care nu se oprește la chițibușurile contractelor sau la mesele compromisurilor umane. Să căutăm pacea adevărată, care este dăruită de Dumnezeu unei inimi dezarmate: o inimă care nu se încăpățânează să calculeze ceea ce este al meu și ceea ce este al tău; o inimă care topește egoismul în promptitudinea de a merge în întâmpinarea altora; o inimă care nu ezită să se recunoască datornică față de Dumnezeu și de aceea este gata să ierte datoriile care-l oprimă pe aproapele; o inimă care depășește descurajarea în privința viitorului cu speranța că fiecare persoană este o resursă pentru această lume.

14. Dezarmarea inimii este un gest care îi implică pe toți, de la primii la ultimii, de la cei mici la cei mari, de la bogați la săraci. Uneori, este suficient ceva simplu ca „un zâmbet, un gest de prietenie, o privire fraternă, o ascultare sinceră, o slujire gratuită”. Cu aceste mici-mari gesturi, ne apropiem de destinația păcii și vom ajunge acolo mai în grabă, cu cât mai mult, de-a lungul drumului alături de frații și surorile regăsiți, ne vom descoperi deja schimbați față de cum plecaserăm. De fapt, pacea nu vine numai cu sfârșitul războiului, ci cu începutul unei lumi noi, o lume în care ne descoperim diferiți, mai uniți și mai frați față de cum ne-am fi imaginat.

15. Dăruiește-ne, Doamne, pacea ta! Aceasta este rugăciunea pe care o înalț către Dumnezeu, în timp ce adresez urările pentru anul nou șefilor de stat și de guvern, responsabililor organizațiilor internaționale, liderilor diferitelor religii, fiecărei persoane de bunăvoință.

Ne iartă nouă greșelile noastre, Doamne,

precum și noi iertăm greșiților noștri,

și în acest cerc de iertare dăruiește-ne pacea ta,

acea pace pe care numai tu o poți dărui

celui care își lasă dezarmată inima,

celui care, cu speranță, vrea să ierte datoriile propriilor frați,

celui care, fără teamă, mărturisește că este datornic al tău,

celui care nu rămâne surd la strigătul celor mai săraci.