Sărbători Religioase – Evenimente 2024

Prin deșert Dumnezeu ne conduce la libertate

Iubiţi fraţi şi surori,

Când Dumnezeul nostru se revelează, comunică libertate: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Aşa se deschide Decalogul dat lui Moise pe muntele Sinai. Poporul ştie bine despre care exod vorbește Dumnezeu: experienţa sclaviei este încă imprimată în trupul său. Primeşte cele zece cuvinte în deșert drept cale de libertate. Noi le numim „porunci”, accentuând forţa de iubire cu care Dumnezeu educă poporul său. De fapt este o chemare viguroasă, cea la libertate. Nu se epuizează într-un singur eveniment, pentru că se maturează pe un drum. Aşa cum Israel în deșert încă are Egiptul înăuntrul său – de fapt adesea regretă trecutul şi murmură împotriva cerului şi împotriva lui Moise –, tot aşa şi astăzi poporul lui Dumnezeu poartă în sine legături oprimante pe care trebuie să aleagă să le abandoneze. Ne dăm seama de asta atunci când ne lipsește speranţa şi rătăcim în viaţă ca într-un pustiu, fără o ţară promisă spre care să tindem împreună. Postul Mare este timpul de har în care deșertul devine din nou – cum vesteşte profetul Osea – locul primei iubiri (cf. Os 2,16-17). Dumnezeu educă poporul său, pentru ca să iasă din sclaviile sale şi să experimenteze trecerea de la moarte la viaţă. Ca un mire ne atrage din nou la sine şi șoptește cuvinte de iubire inimii noastre.

Exodul de la sclavie la libertate nu este un drum abstract. Pentru ca să fie concret şi Postul Mare al nostru, primul pas este să vrem să vedem realitatea. Când în tufișul care arde Domnul l-a atras pe Moise şi i-a vorbit, imediat s-a revelat ca un Dumnezeu care vede şi mai ales ascultă: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l fac să urce din ţara aceea într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere” (Ex 3,7-8). Şi astăzi strigătul atâtor fraţi şi surori oprimați ajunge la cer. Să ne întrebăm: ajunge şi la noi? Ne zdruncină? Ne înduioșează? Mulţi factori ne îndepărtează pe unii de alţii, negând fraternitatea care ne leagă la origine.

În călătoria mea la Lampedusa, globalizării indiferenței am opus două întrebări, care devin tot mai actuale: „Unde eşti?” (Gen 3,9) şi „Unde este fratele tău?” (Gen 4,9). Drumul Postului Mare va fi concret dacă, reascultându-le, vom mărturisi că şi astăzi suntem sub dominația faraonului. Este o dominație care ne face epuizați şi insensibili. Este un model de creștere care ne desparte şi ne fură viitorul. Pământul, aerul şi apa sunt poluate de el, dar şi sufletele sunt contaminate de el. De fapt, deşi cu botezul a început eliberarea noastră, rămâne în noi o nostalgie inexplicabilă a sclaviei. Este ca o atracție spre siguranța lucrurilor văzute deja, în detrimentul libertății.

Aş vrea să vă indic, în relatarea din Exod, un amănunt care nu este lipsit de importanță: Dumnezeu este cel care vede, care se înduioșează şi care eliberează, nu Israel este cel care cere asta. De fapt, faraonul stinge şi visele, fură cerul, face să pară nemodificabilă o lume în care demnitatea este călcată în picioare şi legăturile autentice sunt negate. Adică reușește să lege cu sine. Să ne întrebăm: doresc o lume nouă? Sunt dispus să ies din compromisurile cu vechiul? Mărturia multor fraţi episcopi şi a unui mare număr de făcători de pace şi de dreptate mă convinge tot mai mult că ceea ce trebuie să fie denunțat este un deficit de speranţă. Este vorba de un impediment de a visa, de un strigăt mut care ajunge până la cer şi înduioșează inima lui Dumnezeu. Se aseamănă cu acea nostalgie a sclaviei care paralizează Israelul în deșert, împiedicându-l să înainteze. Exodul se poate întrerupe: nu s-ar explica altfel cum de o omenire ajunsă în pragul fraternității universale şi la niveluri de dezvoltare științifică, tehnică, culturală, juridică în măsură să garanteze tuturor demnitatea bâjbâie în întunericul inegalităților şi al conflictelor.

Dumnezeu nu s-a săturat de noi. Să primim Postul Mare ca timpul forte în care Cuvântul său ne este adresat din nou: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Este timp de convertire, timp de libertate. Isus însuși, aşa cum amintim în fiecare an în prima duminică din Postul Mare, a fost dus de Duhul în deșert pentru a fi încercat în libertate. Timp de patruzeci de zile El va fi în faţa noastră şi cu noi: este Fiul întrupat. Spre deosebire de faraon, Dumnezeu nu vrea supuși, ci fii. Deșertul este spațiul în care libertatea noastră se poate matura într-o decizie personală de a nu recădea sclavă. În Postul Mare găsim noi criterii de judecată şi o comunitate cu care să intrăm pe un drum care n-a mai fost parcurs niciodată.

Asta comportă o luptă: ne relatează asta în mod clar cartea Exodului şi ispitirile lui Isus în deșert. Glasului lui Dumnezeu, care spune: „Tu eşti Fiul meu, cel iubit” (Mc 1,11) şi „Să nu ai alți dumnezei afară de mine” (Ex 20,3), i se opun de fapt minciunile dușmanului. Mai de temut decât faraonul sunt idolii: am putea să-i considerăm ca glasul său în noi. A putea tot, a fi recunoscuți de toţi, a-i depăși pe toţi: fiecare ființă umană simte seducţia acestei minciuni înlăuntrul său. Este un drum vechi. Putem să ne alipim astfel de bani, de anumite proiecte, idei, obiective, de poziția noastră, de o tradiție, chiar şi de unele persoane. În loc să ne miște, ne vor paraliza. În loc să ne facă să ne întâlnim, ne vor contrapune. Există însă o nouă omenire, poporul celor mici şi al celor umili care nu au cedat în faţa fascinaţiei minciunii. În timp ce idolii îi fac muți, orbi, surzi, imobili care îi slujesc (cf. Ps 114,4), săracii în duh sunt imediat deschiși şi prompți: o forță silențioasă de bine care îngrijește şi susține lumea.

Este timp de a acționa, şi în Postul Mare a acționa înseamnă şi a ne opri. A ne opri în rugăciune, pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, şi a ne opri ca samariteanul, în prezența fratelui rănit. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este o unică iubire. A nu avea alți dumnezei înseamnă a ne opri la prezența lui Dumnezeu, la trupul aproapelui. Pentru aceasta rugăciunea, pomana şi postul nu sunt trei exerciții independente, ci o unică mișcare de deschidere, de golire: afară cu idolii care ne îngreunează, plecarea alipirilor care ne închid. Atunci inima atrofiată şi izolată se va retrezi. Așadar, a încetini şi a ne opri. Dimensiunea contemplativă a vieţii, pe care Postul Mare ne va face să o regăsim astfel, va mobiliza noi energii. În prezența lui Dumnezeu devenim surori şi fraţi, îi simţim pe ceilalți cu intensitate nouă: în loc de amenințări şi de dușmani găsim însoțitoare şi însoțitori de călătorie. Acesta este visul lui Dumnezeu, ţara promisă spre care tindem, când ieşim din sclavie.

Forma sinodală a Bisericii, pe care în aceşti ani o redescoperim şi o cultivăm, sugerează că Postul Mare este şi timp de decizii comunitare, de alegeri mici şi mari împotriva curentului, capabile să modifice cotidianitatea persoanelor şi viaţa unui cartier: obiceiurile în cumpărături, îngrijirea creației, incluziunea celui care nu este văzut sau este disprețuit. Invit fiecare comunitate creştină să facă asta; să-şi dea timp pentru a verifica propria prezență în teritoriu şi contribuția de a-l face mai bun. Vai dacă pocăința creştină ar fi ca aceea care-l întristează pe Isus. El ne spune şi nouă: „Nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi schimonosesc feţele ca să arate oamenilor că postesc” (Mt 6,16). Mai degrabă să se vadă bucuria pe fețe, să se simtă parfumul de libertate, să se elibereze acea iubire care face noi toate lucrurile, începând de la cele mai mici şi apropiate. În fiecare comunitate creştină se poate întâmpla asta.

În măsura în care acest Post Mare va fi de convertire, atunci, omenirea rătăcită va simți o tresăltare de creativitate: plutirea unei noi speranțe. Aş vrea să vă spun, ca tinerilor pe care i-am întâlnit la Lisabona în vara trecută: „Căutați şi riscați, căutați şi riscați. În acest perioadă istorică provocările sunt enorme, gemete dureroase. Vedem un al treilea război mondial pe bucăți. Dar să îmbrățișăm riscul de a crede că nu suntem într-o agonie, ci într-o naștere; nu la sfârşitul, ci la începutul unui mare spectacol. Este nevoie de curaj pentru a crede asta” (Discurs adresat universitarilor, 3 august 2023). Este curajul convertirii, al ieşirii din sclavie. Credinţa şi caritatea țină de mână pe această copilă speranţa. O învaţă să meargă şi, în acelaşi timp, ea le trage înainte (Cf. Ch. Péguy, Il portico del mistero della seconda virtù, Milano 1978, 17-19).

Vă binecuvântez pe voi toţi şi drumul vostru de Postul Mare.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 3 decembrie 2023, Duminica I din Advent

Franciscus